Crizele de bilă, un coşmar ce ţine de cotidian

* Colecistita, aşa cum e denumită în limbaj medical, este o boală cauzată de inflamarea vezicii biliare *
Starea de disconfort, ce uneori are note agravante, poate apărea ca o complicaţie a unui icter infecţios, sau la bolnavii care suferă de constipaţie. De asemeni, o apendicită neoperată la momentul potrivit poate îmbolnăvi vezica biliară. În producerea colecistitelor acute, rolul principal revine microbilor din intestin, dar şi din sânge (cum ar fi în cursul septicemiilor). La multă lume, boala apare ca urmare a unei alimentaţii cu multe grăsimi, fără să existe antecedente medicale.

Cauzalitate şi simptome diverse
Principalul semn al colecistitei este durerea localizată sub marginea coastelor, în dreapta, raspunzând în spate şi umărul drept, mergând ca intensitate de la simpla jenă până la colică. Durerea vine adesea în crize, însoţite de greţuri, vărsături şi uneori de febră. Starea maladivă este provocată de contracţia prea bruscă sau prelungită a vezicii inflamate. Contracţia poate fi declanşată şi de o stare de iritaţie a sistemului nervos (emoţii, supărări, enervări), care se răsfrânge asupra vezicii. Celelalte semne care însoţesc colecistita sunt: balonările abdominale după masă, constipaţia, vărsăturile. Acestea se pot explica prin faptul că şi alte părţi ale tubului digestiv (stomac, intestin), suferă în cursul unei colecistite, deoarece organismul este un tot în care funcţiile diverselor organe depind unele de altele. Alte simptome care pot apărea în colecistită sunt: uşoara îngălbenire a feţei, o sensibilă creştere a temperaturii, diaree alternând cu constipaţie, astenie, ameţeli, iritabilitate, insomnie, stări depresive, migrene. “Nu o dată, vă puteţi trezi cu un gust amar dimineaţa. E foarte importantă diagnosticarea exactă a bolii, pentru că se poate întâmpla ca piatra să nu se manifeste. Sunt mult mai “zgomotoase” crizele rezultate din “lenevia” sau distensia vezicii biliare”, precizează Cornelia Lebădă, medic primar medicină de familie.

Colesterolul, un factor agravant

Dacă o colecistită nu se tratează, cu timpul se pot forma amintitele pietre (calculi) în vezica biliară, boala căreia trebuie să-i facem faţă fiind litiaza biliară. Pietrele sunt cel mai des formate din colesterol, o substanţă care se găseşte mai ales în grăsimi, ouă, creier sau ficat. Colesterolul este eliminat prin ficat, în bilă. Când bila este infectată, ca în colecistite, anumite modificări în compoziţia ei favorizează formarea pietrelor. Acestea, la început de mărimea unor grăunţe de nisip, cresc treptat, prin adăugarea de noi şi noi straturi de piatră, la fel cum creşte un bulgăre de zăpadă. Pietrele din vezică pot pătrunde pe canalele biliare, provocând dureri (crize de ficat), sau pot rămâne mult timp pe loc, umplând vezica şi scoţând-o din funcţiune, astfel funcţia de rezervor a vezicii nemaiputând fi îndeplinită. În acest mod se creează un focar de infecţie în organism, căile biliare putând fi oricând obturate printr-o piatră pornită din vezică.

7 remedii pentru fiere

Următoarele remedii sunt rapide şi uşor de urmat, multe găsindu-se în propria bucătărie:

1. Cafeaua
Potrivit unui nou studiu, citat pe www.topsanatate.ro, consumul unei căni de cafea în fiecare zi ajută la prevenirea afecţiunilor apărute la vezica biliară. Totodată, mai există studii care susţin că prin consumul în fiecare zi a 2-3 ceşti de cafea (fiartă la ibric), riscul dezvoltării afecţiunilor la fiere este diminuat cu 40%. Cu toate efectele pozitive, cercetătorii nu ştiu sigur ce anume din cafea ajută la reducerea riscului formării pietrelor la fiere. Se poate să fie vorba despre cafeină, însă ceaiul şi băuturile fine conţin cafeină şi cu toate acestea nu au fost identificate aceleaşi efecte;
2. Fibrele
Persoanele care consumă mult zahăr şi grăsimi sunt mult mai expuse riscului de a avea pietre la fiere. Adăugând în dietă alimente bogate în fibre şi consumând o cantitate mai mică de zahăr şi grăsimi, vă puteţi menţine sănătatea vezicii biliare;
3. Linte
Un studiu a descoperit faptul că persoanele care consumă linte, alune, fasole, mazăre şi portocale sunt mult mai rezistente la atacurile afecţiunilor biliare, bineînţeles, în comparaţie cu cei din alimentaţia cărora lipsesc aceste alimente;
4. Ardeiul roşu
O alimentaţie bogată în vitamina C vă poate ajuta să evitaţi formarea pietrelor la fiere, iar un ardei roşu conţine 95 mg din această vitamină, adică mai mult de 60 mg din necesarul zilnic recomandat persoanelor care au trecut de vârsta de 15 ani. Cercetătorii susţin că oamenii care au mai multă vitamina C în sânge sunt mai puţin expuşi riscului de a avea pietre dureroase;
5. Somon
Acizii omega-3 s-au dovedit benefici nu numai în prevenirea afecţiunilor cardiovasculare, ci şi în prevenirea pietrelor la fiere;
6. Legumele
Consumul moderat, dar zilnic de legume este un mod sănătos de a preveni formarea pietrelor la vezica biliară. Studiile arată că vegetarienii prezintă un risc minor de a avea probleme cu fierea. Cu toate că nici in această zonă cercetatorii nu cunosc modul în care legumele previn afecţiunile biliare, se crede că legumele ajută la scăderea colesterolului din bilă, astfel evitându-se formarea pietrelor;
7. Vinul şi berea
Oamenii de ştiinţă au descoperit că o jumătate de pahar cu vin sau bere consumat zilnic reduce atacurile de fiere cu 40%. Însă, nu trebuie să mergeţi prea departe, deoarece studiul nu susţine că mai multe pahare cu vin sau bere consumate zilnic reduc total riscul apariţiei afecţiunilor biliare.

În opinia medicului primar Conelia Lebădă, “fiecare om îşi poate regla singur regimul alimentar, evitând alimentele care nu-i priesc”.  

Dacă la cele deja amintite mai adăugaţi exerciţii fizice, înjumătăţiţi riscul de a avea pietre la fiere. Foarte important  e şi să vă păstraţi greutatea corporală normală, pentru că inclusiv de la 5 kilograme în plus riscul formării pietrelor biliare se dublează.

Tratamente naturiste

- Tinctura de brusture stimulează funcţiile hepato-biliare, de aceea este recomandată în colica biliară, dischinezie biliară şi litiaza biliară. Se iau câte 20-30 picături, de 3 ori pe zi, diluate în 50 ml apă şi nu trebuie depăşite aceste doze decât cu avizul medicului. În timpul sarcinii şi al perioadei de alăptare trebuie consultat întâi medicul;

- Pentru curăţarea căilor biliare inflamate, este foarte important să consumaţi multe lichide. Ele ajută la eliminarea bilei blocate. Atenţie, însă, nu băuturi acidulate. Cele mai indicate sunt ceaiurile de sunătoare, muşeţel sau ceai hepatic;

- Foarte bun pentru drenajul vezicii biliare este siropul de ridiche neagră. Modul de preparare este următorul: într-un vas de pământ se pune un strat de ridiche neagră curăţată şi tăiată felii, un strat de zahăr, încă un strat de ridiche şi altul de zahăr. Se lasă două zile la macerat. Ridichea se înmoaie şi rezultă un sirop plăcut, din care se consumă 4-6 linguri pe zi. Un alt procedeu pentru obţinerea siropului este scobirea unei ridichi negre mai mari şi scoaterea unei treimi din miez. Golul format se umple cu miere de albine şi se lasă până a doua zi când se colectează siropul într-un borcan. Se consumă câte 4 linguri pe zi, acest sirop fiind foarte bun şi pentru tuse.

Remedii din medicina chineză

* Sun Shu Ma, medic chinez ce a scris lucrarea “Cartea celor o mie de uncii de aur” este cel care a dovedit că, adesea, tratarea unor organe bolnave poate fi foarte eficientă dacă se mănâncă mai mult organele identice ale animalelor sănătoase: porc, vită, oaie, miel, berbec(necastrat). Astfel, a apărut tratamentul dischineziei biliare, descris pe www.qitaky.ro,cu vezică biliară de porc fiartă, tăiată fâşii fine şi preparată cam la fel ca tuslamaua noastră. Mâncând acest preparat - alcătuit din 2-3 vezici biliare - în fiecare zi, timp de 4-5 zile, problema este rezolvată pentru o lungă perioadă de timp. Un tratament mai îndelungat - 30 până la 50 zile - cu un praf obţinut din vezici biliare de porc coapte şi uscate bine în cuptor, poate da rezultate excelente pentru o perioadă de mai mulţi ani. Praful se dizolvă în cantitate de circa 3g (o linguriţă), într-o jumătate de pahar de apă călduţă şi se bea la 15 minute după fiecare masă;
* Conform unei alte proceduri, prăjiţi 125 g nuci în ulei de susan, până devin crocante. Apoi, le pisaţi bine, le amestecaţi cu o linguriţă de zahăr şi le frecaţi pentru a obţine o pastă. Mâncaţi câte puţin, de-a lungul zilei. Repetaţi totul timp de 4-6 zile;
* După un prânz copios, luaţi o pauză de 2 - 3 ore, apoi începeţi administrarea alternativă, la fiecare 12 minute, a câte 50 ml de ulei de măsline, respectiv zeamă de lămâie. Trebuie să epuizaţi câte 500 ml din fiecare. La urmă, rostogoliţi-vă pe podea de câteva ori spre dreapta şi spre stânga. Vă puteţi aştepta ca, în fecalele evacuate în timpul nopţii, sau a doua zi, să găsiţi calculii. Îi veţi recunoaşte după culoarea lor mai verzuie.(Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina medicală)

Alimentaţia haotică generează creşterea conţinutului de grăsimi în sânge

*Colesterolul este o grăsime care se întâlneşte în aproape toate alimentele de origine animală. El este transportat prin intermediul sângelui în asociaţii moleculare cu proteinele (lipoproteine) *

Cantitatea totală de colesterol din organism este de aproximativ 145 de grame. Majoritatea se găseşte în membranele celulare, unde acţionează ca un agent stabilizant. Aproximativ o treime se găseşte în membranele sistemului nervos - creier, măduva spinării. Restul participă la formarea acizilor biliari, produce hormoni sexuali şi ajută la formarea vitaminei D.
Organismul îşi fabrică singur colesterolul necesar şi nu are nevoie de nici un aport alimentar de acest fel. Dacă alimentele mâncate conţin o cantitate prea mare de grăsimi, colesterolul începe să se depună pe vasele de sânge, ceea ce duce la îngustarea arterelor. În final se poate ajunge până la anghină pectorală sau infarct miocardic.
Colesterolul crescut peste valorile normale este un factor de risc important care anunţă, uneori cu ani înainte, dezvoltarea unor boli cardiovasculare şi cerebrale. Colesterolul se depune pe interiorul pereţilor vaselor de sânge, formând plăci de aterom şi îngustează vasul, scăzând astfel debitul de sânge în teritoriul irigat de respectivul vas. De aceea nu mai ajunge suficient oxigen la ţesuturi, fenomen cunoscut sub numele de ischemie. Acest lucru se întâmplă cu precădere în ţesuturile mari consumatoare de oxigen, cum sunt creierul şi inima. De aceea, colesterolul crescut este factor de risc mai ales pentru accidentul cerebral vascular şi pentru cardiopatia ischemică, dar şi pentru alte numeroase afecţiuni.
Nivelul optim de lipoproteine cu densitate mică este de 160 mg/dl pentru un tânăr. Este bine ca aceste lipoproteine să se găsească în cantitate cât mai mică. Nivelul optim de lipoproteine cu densitate mare este de 45 mg/dl pentru bărbaţi şi în jur de 55 mg/dl pentru femei. Acest gen de lipoproteine e indicat să se găsească în cantitate cât mai mare.
Factori ce influenţează colesterolul
Există un "colesterol bun" (numit HDL-colesterol) şi un "colesterol rău" (numit LDL-colesterol). Riscul de apariţie al plăcilor de aterom depinde mai ales de raportul dintre colesterolul bun şi cel rău. Colesterolul creşte din două mari cauze: o predispoziţie moştenită genetic şi alimentaţia nesănătoasă. De foarte multe ori cele două cauze coexistă, adică nu numai că există predispoziţia moştenită, dar se moştenesc şi proastele obiceiuri alimentare, fapt cu grave urmări mai ales în condiţiile epocii moderne, caracterizată mai degrabă de sedentarism, chiar dacă îşi spune "a vitezei". 
Trebuie spus că nici un aliment vegetal nu are colesterol. De aceea la vegetarieni riscul de creştere al colesterolului este neglijabil. Colesterol găsim numai în alimente de origine animală şi cu precădere în următoarele trei: carnea grasă, gălbenuşurile de ou şi smântâna. Cei care se ştiu predispuşi sau care deja au colesterol crescut ar face bine să elimine aceste produse din alimentaţie. Colesterolul alimentar provine în exclusivitate din produse animale: gălbenuşul de ou, produse lactate nedegresate, carne, untură şi slănină.
Colesterolul depinde şi de echilibrul energetic, reflectat de greutatea corporală, de vârstă, de activitatea fizică, de nivelul hormonului estrogen (femei). Activitatea fizică susţinută consumă acizii graşi şi previne acumularea lor în ficat.
Colesterolul devine din ce în ce mai periculos pe măsură ce înaintăm în vârstă. Acest lucru nu depinde neapărat de greutatea corporală la care ajungem, deşi la persoanele grase metabolismul este alterat si, prin urmare, riscul este mai mare. La femeile aflate la menopauză cantitatea de colesterol creşte datorită lipsei hormonului estrogen.
Foarte mult (aproape 50% din cazuri), contează şi moştenirea genetică.
Normalitatea, în limite variabile
O problemă relativ complicată o constituie noţiunea de "colesterol normal". Potrivit concepţiei clasice, limita maximă admisă a colesterolului în sânge era de 280 mg /100 ml, cu menţiunea că între valorile de 260 şi 280 se regăsea "intervalul de atenţie". Chiar dacă încă nu putem vorbi de hipercolesterolemie, persoana respectivă era de preferat să ţină o dietă sănătoasă şi să repete dozarea o dată la 6 luni. În ultimii ani, ca urmare a presiunii unor firme de medicamente, s-a ajuns să se coboare valoarea colesterolului considerată normală, astfel încât un număr cât mare de persoane să fie invitate să cumpere aceste pastile. În momentul de faţă, valorile pe care trebuie să le avem în vedere când ne facem analizele sunt, pentru adulţi : colesterol total <200 mg/dl; LDL colesterol <100 mg/dl ; HDL colesterol >60 mg/dl şi TG (trigliceride) <150 mg/dl. Pentru copiii între 4-19 ani, valorile normale sunt: colesterol total <170 mg/dl şi LDL cholesterol <110 mg/dl.

Dieta recomandată şi alimentele prohibite

Pentru a nu avea probleme cu colesterolul e indicat să consumaţi:
- Alimente cu conţinut scăzut în grăsimi saturate: uleiuri vegetale, fructe, legume, cereale, produse lactate cu conţinut scăzut în grăsimi;
- Alimente cu grăsimi nesaturate: ulei de măsline, ulei de soia şi de floarea soarelui;
- Alimente cu cantitate scăzută de colesterol: orice alimente de origine vegetală.

Poate cel mai important aliment care scade riscul apariţiei plăcilor de aterom, mai important chiar decât regimul vegetarian, este peştele. În România se mănâncă mult prea puţin peşte faţă de cât ar trebui şi faţă de alte ţări cu care facem mereu comparaţie. Nimic nu este mai important decât consumul regulat de peşte (minimum două kg pe săptămână) pentru menţinerea unor valori adecvate ale colesterolului. Aceasta deoarece peştele conţine "colesterol bun", care se opune asimilării "colesterolului rău". De aceea în materie de colesterol avem paradoxul peştelui: cu cât este mai gras (somn, somon etc), cu atât este mai sănătos.
Alimente nerecomandate:
- carne roşie, organe, mezeluri, ouă, maioneze, creme, dulciuri rafinate;
- alimente cu conţinut crescut de grăsimi saturate: unt, grăsime, frişcă, smântână, slănină.

Două plante folosite mult drept condimente au proprietatea de a scădea semnificativ colesterolul: usturoiul şi cimbrul. Dintre fructe, cel mai mult merele au această proprietate. În cazul în care regimul singur, respectat timp de trei luni, nu este suficient pentru menţinerea sub control a valorilor colesterolului, este necesară prezentarea la medic pentru un consult. Dintre metodele naturiste, cel mai mare succes îl are fitoterapia.
Sfaturi utile

Pentru menţinerea colesterolului “sub control”, este recomandată reducerea greutăţii corporale atunci când colesterolul crescut este însoţit şi de o greutate mai mare decât cea normală. “Este important să vă modificaţi stilul de viaţă. Să vă lăsaţi de fumat, să evitaţi consumul de alcool şi să combateţi sedentarismul prin efectuarea în fiecare zi, cinci zile pe săptămână, a 30 – 60 minute de activitate fizică”, precizează dr. Dana Dascăl, medic rezident medicină de familie.

Fasolea

Această legumă se dovedeşte un aliment valoros în perioada iernii, mai ales pentru persoanele cu anemie. Considerată de nutriţionişti „un rezervor” de substan­ţe hrănitoare (vitamine din complexul B, acid folic, potasiu, magneziu, seleniu, proteine), fasolea are un conţinut caloric modest, doar 120 de calorii la o cană de iahnie. De aceea, este recomandată şi în curele de slăbire. Boabele de fasole au avantajul că au glucide bune, care nu cresc brusc valoarea glicemiei. Specialiştii menţionează că dieta cu fasole scade riscul de apariţie a cancerului de colon, de sân, precum şi nivelul colesterolului „rău” din sânge. Deoarece conţine mult sodiu, în orice reţetă, sarea trebuie înlocuită cu condimente. (Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina medicală)

Autismul, între solitudine şi abilităţi savante

* Maladia, mai frecventă de 3- 4 ori la băieţi decât la fete, este o tulburare a creierului care interferează adesea cu abilitatea de a comunica şi de a relaţiona cu cei din jur *

Boala afectează o naştere din 166 şi creşte cu o rată de la 10% la 17% pe an, estimându-se că, într-un deceniu, numai în Statele Unite vor fi afectaţi patru milioane de oameni.
Semnele autismului se dezvoltă aproape întotdeauna înaintea împlinirii vârstei de trei ani, deşi această afecţiune este adeseori diagnosticată mai târziu. “Mama, de obicei, sesizează că este ceva în neregulă cu bebeluşul, deşi nu poate să-şi dea seama despre ce este vorba. Poate fi vorba de autism în cazul în care un sugar este “prea liniştit” sau prea agitat, nu surâde mamei când a împlinit 3 luni, nu întinde braţele la 6 luni, nu vrea să fie luat în braţe, nu arată obiectele din jur la un an, îşi mişcă mereu mânuţele şi degetele în faţa ochilor, nu explorează mediul, jocul este solitar, bizar (alinierea, pocnirea, sau mirosirea jucăriilor). Alte simptome pot fi ataşamentul de un obiect, ritualuri, tulburări de somn şi alimentaţie, nedezvoltarea limbajului între 1 şi 2 ani, dezinteresul faţă de alte persoane, de copii, lipsa contactului vizual (se uita ,,prin" nu ,,la"), nu decriptează emoţiiile şi expresiile faciale ale celorlalţi, nu reacţionează la stimulii auditivi ş.a. Pare surd, ceea ce face ca, în multe cazuri, mămicile să se adreseze medicului specialist după ce au trecut pe la cabinetul medicului ORL”, detaliază dr. Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică.

E de reţinut faptul că aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de abilităţi savante, talente deosebite, speciale, dar limitate, cum ar fi memorarea unor liste, calcularea datelor calendaristice, desenul sau talent muzical. Multe persoane cu autism au percepţii senzoriale neobişnuite. De exemplu, ei pot descrie o atingere uşoară ca fiind dureroasă sau apăsarea profundă o pot percepe ca fiind o senzaţie liniştitoare. Alţii pot să nu simtă deloc durerea.

Poluarea şi cauzele genetice, responsabile de apariţia bolii
Unele studii indică faptul că autismul poate fi influenţat genetic. Multe cercetări au fost concentrate pe descoperirea genei care cauzează autismul, în timp ce altele au asociat boala cu un sistem imunitar slăbit sau compromis. Alte studii au arătat faptul că depresia şi dislexia sunt frecvente într-o familie unde autismul este prezent. Mai mulţi specialişti cred că toxinele şi poluarea din mediu pot cauza autismul. În micul oraş Leomenster din Massachusetts, unde există o fabrică de ochelari de soare, trăiesc mulţi oameni afectaţi de această boală, majoritatea locuind în case care au fost în bătaia fumului provenit de la fabrică.
Strategii de tratament

Până în prezent, experţii nu au găsit nici o metodă de a preveni autismul. Au persistat mult timp ipoteze care au susţinut ideea unei asocieri între autism şi vaccinurile făcute în timpul copilăriei. Totuşi, numeroasele studii efectuate nu au reuşit să demonstreze clar că ar exista o legătură între autism şi vaccinul anti rubeolă, oreion şi rujeolă (pojar). Dacă se evită imunizarea copiilor, aceştia şi alţii din comunitatea în care ei trăiesc vor fi supuşi riscului de a face boli severe, care pot duce la afecţiuni serioase şi chiar la deces.

Revenind la strategiile de tratament, ele sunt adaptate nevoilor fiecărei persoane în parte şi resurselor acelei familii. Pentru a ajuta un copil în vederea îmbunătăţirii stării generale şi atingerii potenţialului său maxim e nevoie de antrenamentul şi managementul comportamentului. E indicată întărirea pozitivă, autoajutorarea şi antrenamentul abilităţilor sociale, având ca obiectiv îmbunătăţirea comportamentului şi a comunicării.
În prezent există mai multe tipuri de astfel de tratamente, cum ar fi: analiza aplicată a comportamentului, tratamentul şi educarea copiilor cu autism şi alte tulburări de comunicare asemănătoare, precum şi integrarea senzorială. Terapiile specializate cuprind logopedia, terapia ocupaţională şi fiziokinetoterapia.
Autoeducarea părinţilor

Părinţii care au un copil cu autism trebuie să aibă o abordare proactivă pentru a învăţa despre această afecţiune şi despre tratamentul ei.

1. E de preferat ca adulţii să întrebe medicul psihiatru sau să contacteze asociaţiile care se ocupă de copiii cu autism pentru a învăţa tratamentul autismului şi pentru a învăţa cum să se descurce cu manifestările copilului. Înţelegerea afecţiunii şi cunoaşterea ei este o parte importantă în ajutarea copilului să devină independent;
2. Este indicat ca părinţii să se informeze în legătură cu drepturile educaţionale ale copilului, fiindcă legile asigură anumite drepturi pentru copiii cu handicap, inclusiv al celor cu autism. În plus, sunt anumite asociaţii care asigură suport copiilor cu autism şi familiilor acestora. Părinţii sunt sfătuiţi să se intereseze şi la serviciile de protecţie a copilului;
3. Învăţând despre autism, părinţii pot fi, de asemenea, pregătiţi pentru momentul în care copilul lor ajunge la maturitate. Unii adulţi cu autism pot trăi "pe picioarele lor", pot munci şi pot fi la fel de independenţi ca şi celelalte persoane de vârsta lor. Alţii au nevoie de un însoţitor permanent;
4. Părinţii sunt sfătuiţi să colaboreze cu alte persoane care să îi ajute în îngrijirea copilului lor. Cel mai bun tratament pentru copiii cu autism este o abordare în echipă şi aplicarea unui program bine structurat, în mod constant. Obiectivele ce trebuie avute în vedere în munca în echipă sunt:
a) educaţia;
b) identificarea simptomelor autismului şi a tulburărilor asociate şi învăţarea modalităţilor de a le face faţă;
c) comportamentul şi interacţiunile cu alte familii şi cu copii de aceeaşi vârstă;
d) adaptarea la diferite medii;
e) învăţarea abilităţilor sociale şi de comunicare.
5. Este, de asemenea, important ca psihiatrul să îşi facă timp să discute cu părinţii despre toate ingrijorările acestora, dar şi ca părinţii să aibă grijă de ei înşişi. Cei din urmă sunt sfătuiţi să înveţe diverse modalităţi de a face faţă tuturor emoţiilor, temerilor şi îngrijorărilor care apar atunci când au în grijă un copil cu autism;

6. Provocările de zi cu zi şi cele pe termen lung la care sunt supuşi cresc mult riscul părinţilor şi al celorlalţi copii din familie de a face depresie sau alte afecţiuni legate de stres. Modalitatea în care părinţii fac faţă acestor probleme îi influenţează pe ceilalţi membri din familie. Este bine ca ei să aibă un hobby, să viziteze alţi prieteni şi să înveţe modalităţi de relaxare. Să caute şi să accepte suport din partea altora;
7. Grupurile de terapie de suport pentru părinţi şi pentru alte rude apropiate sunt adesea foarte utile; persoanele care participă la aceste grupuri pot beneficia adeseori de experienţa pe care alţii o împărtăşesc;
8. Medicul de psihiatrie pediatrică poate face consilierea părinţilor sau a celorlalţi copii din familie, în cazul în care apar probleme în cursul vieţii, alături de copilul cu autism.

Vitamine şi regim alimentar

Până acum, suplimentele ce conţin vitamina B6 şi magneziu au primit cele mai multe aprecieri, atunci când a venit vorba de tratamentul celor ce au autism. Combinaţia îmbunătăţeşte starea generală de sănătate şi atenţia copiilor în aproximativ 45% din cazuri. Cel mai frecvent, medicamentele utile unui autist sunt cele folosite pentru tratamentul afecţiunilor asociate, cum ar fi depresia, anxietatea, hiperactivitatea şi comportamentele de tip obsesiv-compulsiv.
Regimul alimentar joacă, de asemenea, un rol important în viaţa copiilor ce suferă de autism. Niveluri crescute de peptide au fost descoperite în urina indivizilor autistici, datorită incapacităţii corpului lor de a descompune proteine precum glutenul, găsit în grâu sau ovăz, şi caseina, din laptele uman şi de vacă. Părinţii care au înlăturat aceste alimente din regimul copiilor au observat îmbunătăţiri considerabile în ceea ce priveşte starea acestora.

Aluniţele, între un plus de şarm şi pericol

* Aluniţele constituie, pentru majoritatea femeilor, un "accesoriu" suplimentar, care condimentează aspectul fizic şi adaugă un plus de farmec *

Problema e că dacă sunteţi "posesoare" de aluniţe, trebuie să ştiţi că e indicat să le acordaţi întreaga atenţie, pentru că sunt foarte sensibile. Fie din neglijenţă, fie ca urmare a unui tratament mai agresiv, ele pot degenera în afecţiuni grave, chiar de natură canceroasă.
Denumite ştiinţific nevi pigmentari, aluniţele apar fie prin "moştenire", adică la naştere, fie după un oarecare interval de timp. Istoria naturală a nevilor arată că ei apar în primii trei ani de viaţă, la pubertate şi rareori după 30 de ani. Numărul lor scade după vârsta de 40-50 de ani. Aspectul normal este sub formă de pete cu marginea variabilă, iar culoarea poate să fie galbenă, cafenie, brună, neagră sau albăstruie.
Dacă pielea dumneavoastră pare să fie "împestriţată" de aluniţe, nu intraţi în panică! Unele persoane prezintă aşa numitul sindrom al nevilor displazici. Fenomenul este caracterizat prin apariţia a numeroşi nevi pigmentari bizari, în zone mai puţin "vizitate" de aluniţe - organe genitale, membre inferioare, fese, sâni, pielea capului.
Primele semne de îngrijorare

Aluniţele survin şi din multitudinea de factori genetici, proprii fiecărui individ în parte. Pot apărea şi din cauza stilului de viaţă, a unor afecţiuni interne, dar şi a modului de îngrijire al pielii. “În afecţiunile hepatice apar foarte multe aluniţe, prezenţa lor în număr foarte mare fiind un semnal de alarmă când afecţiunea hepatică nu a fost încă diagnosticată. Aluniţele apar şi prin expunerea prelungită la soare. E de reţinut că una e aluniţa din copilărie şi alta invazia lor la maturitate, primul lucru ce e de făcut în astfel de situaţii fiind un control al ficatului. Dacă aluniţele plate sunt mai puţin periculoase, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele proeminente şi fără păr”, precizează dr. Irinel Rogalschi, medic specialist medicină de familie.

Atenţie la potenţialul malign
Cele apărute la vârsta adultă se pot încadra în riscul de precancere sau cancere cutanate. Traumatizarea sau ruperea unei aluniţe nu înseamnă că induce imediat apariţia cancerului de piele. Semnele care ar trebui să ne îngrijoreze sunt, înafară de schimbarea aspectului, senzaţia de mâncărime sau de uşoară jenă.  

Pe de altă parte, unele aluniţe se caracterizează printr-o predispoziţie de a se transforma, cu timpul, în melanom malign (cancer de piele). Bineînţeles, asta nu înseamnă că sunteţi neapărat expuşi acestui risc, ci doar că trebuie să fiţi atenţi la următoarele semnale de avertisment:
- creşterea aluniţei în suprafaţă şi profunzime;
- modificarea aspectului;
- apariţia unor ulceraţii spontane sau a unei hemoragii;
- apariţia unei leziuni;
- prurit.
Dacă observaţi oricare dintre modificările menţionate, prezentaţi-vă în mod obligatoriu la un consult dermatologic. Tratamentul presupune îndepărtarea chirurgicală a aluniţei, îndată ce aceasta prezintă una sau mai multe dintre aceste semne. Chiar dacă ideea operaţiei nu încântă pe toată lumea, executată corect (cu margine de siguranţă şi profunzime corespunzătoare), intervenţia chirurgicală nu prezintă nici un risc.
Alţi factori de risc care favorizează apariţia cancerului de piele derivat din aluniţe sunt:
- factorii de ordin genetic;

- radiaţiile actinice;
- razele X.
Riscul apariţiei melanomului – cel mai periculos tip de cancer de piele – creşte, în fiecare an fiind înregistrate minim 100.000 de cazuri noi.
Măsuri de protecţie împotriva melanomului

- O vizită anuală la dermatolog este absolut necesară pentru a putea depista din timp riscul de melanom;

- Verificaţi regulat aluniţele care vă apar pe corp. În cazul în care vreuna dintre ele pare o aluniţă riscantă, care se aseamănă cu aluniţele cancerigene, mergeţi imediat la dermatolog pentru a o verifica.
Caracteristicile unei aluniţe inoffensive:

- Aluniţele normale sunt de obicei de formă regulată şi de culoare maro închis;

- mărimea unei aluniţe normale este de şase milimetri în diametru sau mai puţin; este echivalentul diametrului unui capăt de creion;

- Aluniţele non-cancerigene au marginile bine delimitate, chiar dacă pot apărea culori diferite pe margini.
Cum recunoaştem o aluniţă periculoasă:

- Aluniţele maligne, care prezintă risc de melanom, sunt în primul rând asimetrice, ceea ce înseamnă că jumătăţile lor nu se suprapun perfect;

- Marginile neregulate sau delimitate prost pot aparţine, de cele mai multe ori, unor aluniţe maligne;

- Aluniţele cu mai multe culori împărţite neregulat pe suprafaţă sau aluniţele a căror culoare se schimbă în timp prezintă riscul de a fi aluniţe maligne;

- Aluniţele exagerat de negre, albe sau roşii ar trebui de asemenea verificate de un medic dermatolog, întrucât culoarea normală a aluniţelor este maro închis;

- Aluniţele mari sau al căror diametru s-a mărit în timp sunt de obicei aluniţe cu risc de melanom.

Modalităţi de prevenire
1. În funcţie de tipul de piele, se vor folosi creme sau loţiuni de fotoprotecţie atunci când se face plajă, se vor evita orele de vârf ale radiaţiilor UV şi se va adapta îmbrăcămintea (pălării cu boruri largi, tricouri, mai ales la copii şi la persoane cu pielea sensibilă la soare). Folosiţi creme de protecţie solară şi în zilele înnorate, deoarece radiaţiile solare trec şi prin pătura de nori;
- Dacă aveţi aluniţe într-o zonă a corpului care vine în contact frecvent cu o îmbrăcăminte prea strânsă sau cu un accesoriu (curea de ceas, curea de pantaloni, marginea sutienului etc.), se recomandă îndepărtarea preventivă a aluniţei;

- E de preferat să nu smulgeţi firele de păr de pe aluniţe, ci să le tăiaţi cât mai scurte.
Stilul de viaţă sănătos previne în general multe boli, printre ele şi cancerul de piele.
Dacă un asemenea caz se prezintă din timp la doctor, se apelează la îndepărtarea chirurgicală şi problema poate fi considerată ca şi rezolvată. Dacă prezentarea la medic se amână, atunci rezecţia chirurgicală nu mai poate garanta vindecarea – situaţie de nedorit, ştiută fiind agresivitatea cancerului de piele.

Tratamente naturiste

1. Se combină în proporţii egale tinctura de propolis cu tinctura de tătăneasă şi tinctură de rostopască. Se înmoaie un tampon de vată în amestecul de tincturi, după care se stoarce foarte încet deasupra aluniţei, lăsând preparatul să scalde locul şi să se întărească de la sine. Se reia operaţia de 3 – 4 ori la intervale de câte 2- 3 minute, după care se lasă zona tratată să se zvânte la aer;

2. Aluniţele pot fi tratate şi cu sucul de la frunzele de rostopască. Sucul galben se pune direct pe aluniţă, de două - trei ori pe zi, timp de două- trei săptămâni. Aveţi mare grijă, însăp, ca sucul să nu ajungă în zona ochilor;

3. Tinctura de mărul-lupului, în combinaţie cu unguentul de mărul-lupului dă rezultate foarte bune în tratarea negilor şi a aluniţelor;

4. Uleiul de ricin poate fi o soluţie, dacă ne dorim să scăpăm de aluniţe. În acest scop, trebuie masată cu ulei de ricin porţiunea de piele unde este aluniţa, câte un sfert de oră. E indicat ca masajul să fie făcut cu mişcări circulare şi energice, astfel încât uleiul să intre cât mai bine în piele;

Înainte de a apela la terapii naturiste, e indicat de consultat, în prealabil, un medic dermatolog.

Aluniţele, expresia longevităţii

* una caldă, una rece *
Dacă persoanele care au multe aluniţe pe piele prezintă mai multe riscuri de a dezvolta un melanom, se pare că au şi o speranţă de viaţă mai lungă. Un studiu la care au participat peste 1.800 de fraţi gemeni a scos la iveală faptul că acei care au mai multe aluniţe au telomeri mai lungi. Telomerii sunt markeri ai îmbătrânirii biologice, care se găsesc în toate celulele şi care au rolul de a proteja cromozomii. Mai exact, telomerii sunt pachete de ADN plasate la capetele cromozomilor, care au rolul de a împiedica dezintegrarea acestora, adică de a întârzia procesul îmbătrânirii. Cercetătorii de la Kingiii's College London spun că persoanele care au peste 100 de aluniţe pe corp sunt, din punct de vedere biologic, cu şase - şapte ani mai tinere decât persoanele care au mai puţin de 25 de aluniţe pe corp. Veronique Bataille, coordonatorul acestui studiu, a precizat că rezultatele implică faptul că persoanele cu multe aluniţe pe corp sunt mai puţin susceptibile de a avea boli asociate cu îmbătrânirea, precum maladiile cardiace sau osteoporoza. Totuşi, mai sunt necesare studii care să aprofundeze această idee. Cercetătorii trebuie sa afle dacă numărul mare de aluniţe pe corp contribuie la încetinirea ritmului de îmbătrânire generală. Orice persoană are pe corp cel puţin 10 aluniţe, care de obicei se dezvoltă în adolescenţă şi tind să dispară începând cu vârsta a doua. Numărul mediu de aluniţe la persoanele albe este de 30, dar unii oameni pot avea şi în jur de 400.(Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina medicală)

Hipnoza, folosită din ce în ce mai mult în medicină

* Stare intermediară între somn şi trezire, hipnoza implică în primul rând relaxare, care se manifestă la nivel biologic, cognitiv, fiziologic, sensorial, motor, comportamental şi emoţional *

În timpul procesului hipnotic se produce o inhibiţie a sistemului simpatic, o scădere a ratei pulsului şi a tensiunii arteriale, precum şi a ritmului respirator. Relaxarea poate reprezenta un scop în sine, scrie romanialibera.ro, un punct de plecare în inducţia procesului hipnotic, sau un mijloc de tratament.
Controlul stresului, foarte important
În psihoterapie, hipnoza este utilizată în stările de anxietate sau în fobii, când pacientul interpretează un stimul în mod disproporţionat, ca o ameninţare care capătă în imaginaţia sa un potenţial letal, punându-i în primejdie existenţa. Deoarece în cadrul procesului hipnotic se produc schimbări de percepţie, de memorie, ale tonusului muscular, precum şi reîncadrări în timp şi spaţiu, medicul şi psihologul pot utiliza aceste modificari în scopul tratării a numeroase boli. Bună parte din simptome, la prima vedere inexplicabile, au ca punct de plecare stresul. Concentrându-ne asupra stresului, folosind sugestia şi imaginaţia dirijată, putem obţine semnificative ameliorari în tulburări neurofiziologice, precum ulcerul gastric şi hipertensiunea arterială, în reacţii alergice - astmul bronşic sau urticaria, în tulburări neurologice - migrenele sau durerile migratoare.
Utilizări medicale multiple
Durerea poate fi diminuată sau eliminată prin hipnoză în oncologie, gastroenterologie, ginecologie. În sexologie, tratamentul prin hipnoză se asociază cu cel cognitiv-comportamental, respectiv cu desensibilizarea pacientului, printr-o expunere graduală, treptată, la factorii ameninţători, cu semnificaţii negative, reîncadrându-i într-o sferă imaginativă plăcută. Desensibilizarea şi sugestia (pozitivă sau negativă), pot da rezultate şi în scăderea ponderală. Alte beneficii ale tratamentului prin hipnoză le putem observa în bolile dermatologice, precum herpes simplex, alopecia, psoriasis, sau în tulburările urologice, precum enuresis nocturn. În oncologie, hipnoza este folosită pentru a contracara reacţiile neplăcute la chimioterapie şi în ameliorarea răspunsului neuroimunologic. Hipnoza poate fi utilă şi în combaterea ticurilor sau a obiceiurilor nocive ( sugerea degetului, rosul unghiilor, fumatul), în tulburări de alimentaţie - bulimia sau anorexia, în insomnii, în defecte de vorbire (bâlbâiala). În chirurgie, în pregătirea preoperatorie, înaintea anesteziei generale, epidurale sau locale, autohipnoza induce o stare de calm, iar post-operator vindecarea e mai rapidă, cu sângerare redusă.

Rezultate notabile în stomatologie

În vara anului trecut, revistamagazin.ro scria despre britanicul Leslie Mason, care a suferit o dificilă extracţie dentară, preferând hipnoza în locul clasicei anestezii. Stomatologul Mike Gow din Glasgow, cel care a efectuat extracţia dentară, nu era la prima experienţă de acest gen. O altă pacientă a sa, Amanda Maxwell, a suferit o complexă intervenţie pentru îndepărtarea unui dinte, care a fost înlocuit cu o coroană, femeia aflându-se în stare de hipnoză. Patru şuruburi de titan i-au fost introduse în maxilar. O asemenea operaţie ar fi, în mod obişnuit, extrem de dureroasă şi ar necesita chiar anestezie generală. Dar Amanda a declarat că nu a simţit decât „câteva pişcături”. Tehnica la care apelează dentistul britanic se numeşte „transa luminoasă”. El îi cere pacientului să respire profund şi cât mai rar, imaginându-şi că se află într-un loc splendid, de pildă pe o plajă însorită. Apoi, pacientul este rugat să realizeze o scală a durerii, cu valori de la 1 la 10 şi, în cazul în care nivelul 6 este depăşit, să ceară aplicarea anestezicului. Dar la nici unul dintre pacienţi cifra de pe scala durerii n-a fost mai mare de 3.

O tehnică cu “antecedente”, care recâştigă teren

Metodele de eliminare a durerii prin folosirea controlului mental nu constituie un capitol nou în istoria medicinii. În 1836, medicul francez Jean-Victor Oudet a devenit primul dentist care a scos dinţi folosind „mesmerismul” - tot o formă de hipnoză. Câţiva ani mai târziu, scoţianul James Esdaile a apelat la aceeaşi metodă în cazul unor amputări de membre. Dar descoperirea unor puternice substanţe anestezice a aruncat asemenea tehnici în obscuritate. La aproape două secole, hipnoza revine în actualitate, mai ales din cauza pericolelor asociate anesteziei. La spitalul universitar din Liege metoda a fost folosită până în prezent pe circa 6000 de persoane şi s-a efectuat chiar o histerectomie, deşi, este adevărat, pacienta a beneficiat şi de o anestezie uşoară. Englezoaica Pippa Plaisted a suferit o operaţie de cancer mamar, la Londra şi, deşi s-a simţit obosită după dificila intervenţie, nu a avut nici unul dintre efectele adverse cauzate de anestezia generală clasică.

Naşterea prin hipnoză

În opinia specialiştilor, gravida aflată în transă hipnotică este într-o stare de relaxare profundă (asemănătoare cu reveriile pe care le avem ziua, când stăm în pat şi visăm cu ochii deschişi), şi astfel uterul produce contracţii mai eficiente, fără a întâmpina rezistenţă din partea muşchilor înconjurători. Această stare permite utilizarea mai eficientă a capacităţilor interioare de a reduce nivelul anumitor senzaţii - durere, frică, anxietate - şi a le potenta pe altele - sentimentul de confort, relaxare şi linişte interioară. Gravidele ce vor să nască cu ajutorul hipnozei au trei opţiuni la îndemână: fie învaţă autohipnoza, fie ascultă un CD cu un scenariu de hipnoză, fie aduc un psihoterapeut în sala de naşteri, care induce transa hipnotică şi mediază comunicarea cu medicul. Psihoterapeutul specializat în hipnoză Sorina Voicu, citat de www.topsanatate.ro, precizează beneficiile pe care le aduce naşterea prin hipnoză:

- elimină sau reduce încordarea, anxietatea şi durerea înainte, în timpul şi după naştere prin pregătiri anterioare, relaxare, anestezie hipnotică şi sugestii posthipnotice de refacere după naştere;

- diminuează oboseala fizică şi mentală din timpul naşterii;

- poate fi o opţiune pentru gravidele care suferă de diverse alergii şi nu pot apela la anestezie;

- contracţiile uterine nu sunt influenţate (analgezicele exercită o acţiune depresivă asupra muşchilor uterului). Hipnoza nu interferează cu mecanismele normale ale travaliului, ci le facilitează;

- reduce pierderile de sânge şi riscul de apariţie al complicaţiilor;

- scurtează prima etapă a travaliului cu câteva ore;

- diminuează trauma naşterii pentru bebeluş.

Atenţie la contraindicaţii
Evident, nu trebuie ignorate nici pericolele hipnozei, chiar dacă ele sunt reduse ca număr. În eventualitatea unei contraindicaţii, personalul calificat va evita hipnoza, chiar dacă pacientul o va solicita. Câteva măsuri de precauţie sunt totuşi recomandate: medicul va trata doar în propriul său domeniu de activitate, va acumula în prealabil noţiunile psihologice necesare, va acorda atenţie deosebită limbajului eufemistic, folosind tehnici permisive şi sugestii cât mai simple şi familiare şi va coopera, în caz de necesitate, cu psihiatri şi psihologi. De asemenea, nu va încheia nicio şedinţă de tratament fără de hipnotizare şi reîncadrarea pacientului în mediul înconjurător.

În ciuda succeselor înregistrate, savanţii rămân totuşi sceptici, unii argumentând că pacienţii sunt deliberat aleşi de către doctorii „pro-hipnoză”, pentru susceptibilitatea la hipnotism. De pildă, profesorul Chris French, psiholog la Universitatea Goldsmiths din Londra citat de revistamagazin.ro, consideră că „unii oameni pot rezista unor dureri extrem de mari fiindcă pot îndepărta mental aceste dureri. Acest lucru nu are nimic de-a face cu hipnoza. În altă ordine de idei, să nu uităm că la majoritatea operaţiilor se foloseşte şi un anestezic local. Majoritatea receptorilor durerii se află în piele şi nu în interiorul corpului, deci principala sursă de durere este totuşi anesteziată. Nu sunt total sceptic faţă de hipnoză dar nici nu cred că este atât de miraculoasă precum pare”.