* Nu
întotdeauna formula “sunt timid, dar mă tratez” dă cele mai bune rezultate,
depăşirea unei stări ce poate degenera în fobie socială fiind mai facilă cu
sprijinul specialiştilor *
Nu e deloc greu să recunoşti «un timid»,
pentru că e vorba de persoane care se sperie cu uşurinţă, sunt greu de abordat
din cauza sfielii, prudenţei sau neîncrederii, temători în a se angaja într-o
acţiune, prudenţi, şovăielnici, potrivnici acceptării vreunui principiu sau
abordării vreunui subiect, rezervaţi din prea multă prudenţă, precauţi când
vorbesc, sfioşi în a se afirma, extrem de ruşinoşi.
Timiditatea se
referă, în principal, la relaţia cu alte persoane şi ea apare ca urmare a
neliniştii resimţită cu privire la părerea celorlalţi semeni despre ei.
Într-o enumerare
succintă, Laura Jijie, medic specialist în psihiatrie pediatrică, spune că timiditatea
presupune :
- un sentiment de
inferioritate în anumite privinţe, deci o stimă de sine redusă. Din aceste
raţiuni, de cele mai multe ori persoana timidă îşi subestimează capacităţile şi
reuşitele, se autodepreciază şi nu are încredere în propriile forţe;
- hipersensibilitate
la critică, teamă de ridicol;
- teamă de eşec.
Din astfel de
motivaţii, persoana timidă evită să intre în relaţii cu ceilalţi, în special cu
persoanele străine, se ţine la distanţă de situaţiile în care i se pare că s-ar
putea simţi stingheră, nu are iniţiativă, preferă să stea în umbră, ajungând,
nu o dată, până la fobie socială.
Părinţii remarcă timiditatea celor mici doar când
au probleme la şcoală
Pot exista
diferite grade de timiditate care se reflectă în comportamentul copiilor.
Există copii întotdeauna calmi, care nu deranjează pe nimeni, ascultători, care
sunt calificaţi ca fiind ,,prea cuminţi”, dar care păstrează contactul cu ceilalţi copii, se joacă cu
plăcere. Apoi pot fi copii întotdeauna izolaţi care, deşi doresc să se apropie
de ceilalţi copii sau adulţi refuză activităţile de grup, stau mai mult în
casă. Uneori atitudinea lor este contrastantă în cadrul protejat (familie), unde
pot să fie autoritari şi dominatori.
În opinia Laurei Jijie, timiditatea
la copiii şcolari devine o problemă şi alarmează părinţii când rezultatele
şcolare sunt nesatisfăcătoare, în ciuda străduinţelor acestora. Copii au
dificultăţi în special la întrebările în special, sunt incapabili să se
concentreze şi să reproducă cele învăţate, au senzaţia de ,,vid” în cap.
Experienţele reuşite îi ajută pe adolescenţi să
scape de timiditate
În ceea ce priveşte
evoluţia la adolescenţă şi la vârsta adultă, studiile tind să arate
continuitatea problematicii, precum şi asocierea unor manifestări anxioase sau
depresive.
La adolescenţi
timiditatea devine cu atât mai pregnantă cu cât ei trec printr-o fază de
formare a propriului caracter, mulţi băieţi şi fete sunt nesiguri de valoarea
lor, sunt ,,complexaţi”, roşesc uşor, se tem să nu pară ridicoli mai ales în
ochii sexului opus. Refuză să facă parte dintr-un grup, să participe la
activităţile care implică relaţionare, exteriorizare, comunicare.
„Faza de îndoială poate
fi tranzitorie, pentru că experienţele reuşite, sentimentul de a fi acceptat şi
recunoscut de ceilalţi le va spori încrederea în ei, iar adolescenţii timizi
pot deveni adulţi încrezători”, subliniază medicul specialist botoşănean.
Şedinţele de consiliere, o soluţie
Uneori adolescenţii ajung
la psihiatru după ce sunt investigate de căte pediatri diferite acuze somatice
(cefalee, dureri precordiale, manifestări gastrice, stări lipotimice etc), iar
evaluarea psihiatrică relevă prezenţa
unei simptomatologii de tip fobic-anxios.
În funcţie de
intensitatea simptomelor şi gradul de afectare a activităţilor şcolare,
familiale, sociale, tratamentul poate fi farmacologic şi nonfarmacologic
(consiliere psihologică, terapie de grup).
În cazul timidităţii sunt
suficiente şedinţele de consiliere individuală sau de grup, prin care se
stabilesc obiective de dificultate progresivă şi prin care se urmăreşte
dezvoltarea abilităţilor sociale, asertivitatea şi încrederea în sine. Laura
Jijie consideră că deseori e necesară şi consilierea familiei, abordarea
relaţiei părinţi - copii, pentru că modelele parentale, modelele educaţionale
(părinţi autoritari, rigizi sau prea posesivi, ,,cicălitori”) contribuie la
erodarea încrederii în sine a copilului care niciodată nu se ridică la
aşteptările părinţilor, pentru că este tot timpul criticat şi depreciat.
Părinţii copiilor timizi trebuie să ştie că:
- încrederea şi respectul
de sine trebuie să fie elemente centrale în cadrul obiectivelor educaţionale,
încă de la vârstele mici, pentru că în afară de nevoile de bază, copilul mai
are nevoi de cunoaştere, afecţiune;
- fiecare copil în parte
are nevoile sale specifice, care se reactualizează periodic, el fiind o
individualitate distinctă, cu cerinţe individuale;
- stimularea
independenţei individuale de acţiune şi relaţională e necesară pentru a oferi
copilului o reală adaptare individuală şi socială;
- e indicată încurajarea
chiar a unui progres mic sau a încercărilor şi mai puţin utilizarea pedepsei;
- dezvoltarea unei
relaţii empatice părinte-copil e benefică.
