*
Niciun copil nu e vreun super – erou de mic, care să nu fi simţit frica de
întuneric, de câinele mare şi negru din vecini sau de arhaicul “bau – bau” *
Se întâmplă, nu o dată, să fie vorba de o frică indusă chiar de părinţi,
care îşi sperie chiar ei copiii, din dorinţa de a-i proteja. Fricile, de fapt, sunt normale la copil. “Copiilor
le este frică de multe lucruri, dar acest comportament are o funcţie
adaptativă, protejându-i. La 4-5 luni apare teama faţă de străini. Sugarul
reacţionează la figurile nefamiliare diferit, funcţie de prezenţa sau absenţa
mamei, experienţa anterioară plăcută sau neplăcută cu străinii etc. Mai târziu,
cu un vârf al manifestării între 9-13 luni, apare anxietatea de separare, când
copiii plâng atunci când sunt luaţi de lângă mama. În perioada de preşcolar,
când copilul îşi dezvoltă limbajul, capacitatea de anticipare a evenimentelor,
de intuire a relaţiei cauză/efect, el îşi poate explica evenimentele
necunoscute. Se menţin frica de întuneric, de unele animale, poate apărea teama
că părinţii l-au abandonat, că nu se mai întorc la el, ceea ce poate duce la
refuzul de a merge la grădiniţă. La copilul şcolar apar alte forme de teamă:
anxietatea de examinare, teama de a nu greşi, frica de a nu fi respins de
grupul de vârstă. Şcolarul mare poate fi confruntat cu alte frici: teama de
viitor, de război, de moarte, de eşec, de propria sexualitate. Se consideră că
fetele sunt mai anxioase decât băieţii, iar copiii mici au mai multe frici»,
explică dr. Laura Jijie, medic primar psihiatrie pediatrică.
Lumina stinsă, un “neprieten”
Frica de
întuneric apare la majoritatea copiilor în jurul vârstei de 2-3 ani şi poate
căpăta „completări”: întuneric şi fantome, monştri, urşi, hoţi... Dacă părinţii
nu au un comportament liniştitor şi încurajează această temere pentru a ţine
copilul sub control, frica nu va dispărea, ci va evolua. Pentru a scăpa de
această frică, poate fi util jocul de-a baba-oarba, sau „ghiceşte ce ai primit”
când copilul nu îşi foloseşte simţul văzului şi când întunericul prin închiderea
ochilor devine un partener de joacă. După care jocul se poate repeta în
întuneric adevărat, noaptea, cu lumina stinsă. Nu vă aşteptaţi la progrese
rapide, fiindcă este totuşi o frică, important e să perseveraţi.
Patrupedele reale, mai îngrijorătoare decât cele fantastice
Patrupedele reale, mai îngrijorătoare decât cele fantastice
Nu va încurcă în
niciun fel existenţa faptul că micuţilor le e teamă de rechini, şerpi sau lupi,
dar frica de câini sau pisici poate să o facă. Frica, în general, este rezultatul
unei experienţe negative trăite pe propria piele sau indusă de altcineva prin
experienţa sa sau prin ceea ce povesteşte despre acest lucru. Ca să scape de
teama de animale, identificaţi animalul de care îi este frică şi desenaţi
împreună copiii şi animalele respective în contexte prietenoase. Dacă nu aveţi
talent, desenaţi puii animalelor respective şi povestiţi-i cum sunt neajutoraţi
şi plâng şi ei uneori de frică, dar că încearcă să fie curajoşi. Găsiţi imagini
din cărţi, reviste cu puii animalelor şi cu animalele adult şi încercaţi să îl
obişnuiţi cu imaginile până când nu-i va fi frică de ceea ce vede. Citiţi
împreună despre animalele respective şi obiceiurile lor de viaţă. După ce l-aţi
obişnuit cu imaginile din cărţi, poze, treceţi la animale de pluş. Cumpăraţi
animale de pluş sau alte materiale, închipuind animalul de care îi este frică
micuţului. Jucaţi-vă împreună cu ele şi imaginaţi-vă că sunt adevărate şi le
mângâiem, ne apropiem de ele, le imităm sunetele.
Urmează întâlnirea cu animalul real. Este
bine să găsiţi puii animalelor respective, să vă asiguraţi înainte că animăluţele
sunt blânde şi prietenoase, ca să nu vă întoarceţi de unde aţi plecat (un
căţeluş în toane rele poate strica tot eşafodajul anterior). Nu fortaţi apropierea, lăsaţi lucrurile să
se întâmple firesc.
Omul rău
Copiii aud tot
felul de poveşti despre tâlharul sau hoţul care vine şi îi bagă în sac. Este
bine să învăţaţi copilul ce să facă pentru a preveni anumite pericole
(lucrurile se întâmplă totuşi), dar până la a-l isteriza asupra unor pericole
imaginare şi a-l face să se teamă să întâmpine oamenii pe stradă este o mare
distanţă. Un comportament supraprotector va face micuţul să creadă că trăieşte
într-o lume periculoasă, în care nu trebuie să ai încredere în nimeni şi nimic.
Soluţia e să fiţi realişti, nu catastrofici, şi, pentru orice eventualitate,
învăţaţi copilul numele, adresa, numărul de telefon, precum şi ce să facă în
caz că se pierde, cui să ceară ajutorul, ce să accepte şi ce nu de la adulţii pe
care nu îi cunoaşte.
Apa, un pericol în ochii copiilor
Frica de apă se
manifestă foarte frecvent la copii, şi pe malul mării, dar şi pe marginea căzii.
În primul rând, copilul nu trebuie forţat, orice formă de constrângere urmând
să îi acentueze teama. Apoi, sub nici o formă, nu trebuie lăsat nesupravegheat.
Când copilul refuză să intre în cadă, trebuie să căutaţi cauza într-o
experienţă neplăcută: şampon sau săpun în ochi, cădere, apa
prea caldă sau prea rece etc. Copilul se va obişnui din nou, progresiv, cu
baia, dacă procedăm cu tact şi cu blândeţe, punând mai întâi foarte puţină apă
pe fundul căzii. Nu trebuie însă să confundăm refuzul cu frica:
poate fi vorba doar de un refuz dacă, de exemplu, obişnuiţi să întrerupeţi
copilul din joaca lui, ca să-i faceţi baie, sau dacă ,,baia obligatorie"
nu lasă niciodată loc ,,băii de plăcere". Vara, la mare, dacă micuţului îi
este frică de apa rece şi de mişcarea valurilor, duceţi-l mai degrabă într-o
piscină mică. Apa caldă şi stătătoare, cu adâncime mică, va
putea să-l liniştească şi să-l obişnuiască, puţin câte puţin, cu marea. Încercaţi
să vă amintiţi dacă a trăit vreo experienţă traumatizantă legată de apă, care
i-a lăsat o impresie puternică. Vorbiţi împreuna despre asta şi liniştiţi-l,
fără să râdeţi de temerile lui. Lăsaţi copilul să se joace liniştit cu jucării
pentru nisip şi apă. Dacă-i daţi încredere în el în alte domenii, se va obişnui
singur cu marea, în ritmul său.
Teama de oamenii “în alb”
Majoritatea ne amintim uşoara stare de
disconfort sau chiar teama care ne cuprindea în copilărie atunci când mergeam
la medic. Specialiştii în
psihologie infantilă au arătat că micuţii dezvoltă un sentiment de teamă nu
doar la gândul unei eventuale injecţii sau amintirea unor experienţe neplăcute
din cabinetele medicale sau sălile de operaţii, ci şi din cauza aspectului
policlinicilor şi spitalelor, perceput negativ de copii. În plus, orice model de uniformă are
un impact neliniştitor asupra celor mai mulţi copii, datorită sobrietăţii
impuse. Pentru a diminua teama de medic, explicaţi-i copilului în cuvinte
simple că oamenii se pot îmbolnăvi şi atunci nu se mai pot juca şi nu se mai
pot bucura de nimic. Explicaţi-i că atunci când eraţi mic, v-aţi îmbolnăvit şi
nu v-aţi mai putut juca până când aţi mers la doctor şi v-a tratat. Mai
spuneţi-i că alţi copii, ce se tem de medic, nu ştiu ceea ce tocmai i-aţi spus.
Comparaţi situaţia cu personajele sale preferate, curajoase sau fricoase din
basme, desene animate sau filme. Discutaţi cu el despre felul în care arată
doctorii, glumind pe seama halatului alb şi agitaţiei lor. Totodată, prezentaţi-i
pe medici ca pe nişte eroi cu chip uman care, totuşi, sunt uneori trişti şi
neajutoraţi, la fel ca oricare dintre noi.
